Au trecut 80 de ani din 1946. Opt decenii de la una dintre cele mai dureroase pagini din istoria noastră, foametea care a lovit Moldova într-un context în care nu doar seceta, ci și politicile inumane și coercitive ale vremii au amplificat suferința până la limite greu de imaginat.

Sovieticii au făcut acțiuni premeditate care să distrugă nu doar corpurile ci și spiritul oamenilor, încrederea și credința lor. Oamenii noștri au murit de foame, dar și mai grav, au devenit victimile unui sindrom de umilință care ne-a urmărit ani la rând și poate ne mai urmărește.

La 80 de ani distanță, trăim într-o perioadă de relativă abundență. Avem acces la hrană, la infrastructură, la sisteme care, chiar dacă imperfecte, funcționează. Dar aceste lucruri nu sunt garantate. Ele sunt rezultatul unui parcurs istoric și, mai ales, al unui context fundamental numit pace.

Pacea este cea care face posibilă abundența. Pacea este cea care permite instituțiilor să funcționeze, economiei să crească și oamenilor să trăiască fără frica zilei de mâine. Iar lecția trecutului este că atunci când acest echilibru se rupe, consecințele sunt profunde și de durată.

Avem responsabilitatea de a păstra memoria acelor ani nu doar ca tribut istoric, ci ca reper pentru prezent. Să nu banalizăm ceea ce avem. Să nu tratăm stabilitatea ca pe un dat. Devine mai important decât oricând să rămânem unitari în intenția de a construi o societatea mai puțin reactivă și mult mai proactivă.

Știu încă de pe vremea studenției ca istoria este cel mai bun învățător, dar și cel mai dur judecător.